Între uitări și aduceri-aminte

3.jpg

Suntem firi năvalnice, mai mult decât forțe ale naturii, cărora ne  place să încălcăm regulile. Toate. Înafară de una. Și, prea târziu înțelegem că nu de uitare avem nevoie, ci de aducere-aminte. Tocmai de asta mi-aș dori să pot să cobor într-atât de mult în sinea mea, să mă întorc atât de mult în timp, încât nimeni să nu  mă mai poată aduce niciodată înapoi în aceeași formulă și compoziție. 

O dată tata mi-a spus că trebuie să bat eu prima, dacă nu mă vor bate alții. Adevărat. Testat. Felul în care ne înfățișăm este rezultatul unor eforturi, nu-i ceva nici înnăscut, nici atribuit de alții, la naștere. Sau mai târziu.

Apoi, înainte să plec de acasă, pentru că copiii, mai devreme sau mai târziu, pleacă de acasă, acesta este cel mai bun mod de despărțire, mama mi-a dezvăluit pe șoptite să mă tem de bărbați frumoși și de femei care mă laudă excesiv. E greu. Încă învăț. Încă testez. 

Victor, mon frère, este suficient de inteligent cât să înțeleagă că îmi doresc să ofer lumii ceva mai mult decât un chip drăguț. Ne convingem reciproc de acest fapt. 

Vreau atât de mult să am timp liber. Ăsta-i unul dintre lucrurile pentru care sunt pregătită – perioadele în care să nu-mi umplu timpul cu nimic, lungile paranteze goale. Să percep timpul ca pe un zgomot alb. Măcar dacă aș putea picta sau țese un covor sau tunde la zero iarba….

Există un timp în viață asta pe care ai nevoie să îl petreci doar cu tine, fără nimeni altcineva în preajmă, fără părinți, fără iubiți, fără prieteni. Este timpul în care înveți să te cunoști. Iar în momentele în care simți că nu mai ai claritate, nu în privire, dar, în suflet, este bine să te trântești în genunchi și să plângi. Să te eliberezi de cea mai cumplită senzație de pierdere a ființei. Așa fac oamenii slabi, însă, doar așa devin puternici.

Am învățat (greu) să iubesc această versiune incompletă a mea. Și știu că nu contează ceea ce am pierdut, cât amintirile. În ceea ce mă privește, am înțeles că nimeni nu ne vrea pentru noi înșine, pentru ce suntem, pentru visele și aspirațiile noastre, toți ne vor pentru ei înșiși. Cât de frumos să ne prezentăm exact așa cum suntem, nu făcând ceva ce nu ne aparține ca să fim pe plac altora. 

Dumnezeu, destinul sau oricum vrei tu să-i spui ți-a îngăduit o ocazie minunată, cea de a lupta, având dreptul să obții tot ce îți dorești, dacă n-ai profita de ea, l-ai jigni. Ar fi bine să n-o faci.

La sfârșitul acestei primăverii aflu că port în mine o iarnă de neînvins. O aveți și voi, nu? 

Reclame