Tăceri. Subtăceri. Netăceri.

30118571_1616507511800903_1051524101_n

Știi cât ar trebui să dureze tăcerea? Eu nu. Caut cuvinte care… tac. Eu. Ar fi unul dintre ele. Uneori. Mai caut orașe, țări, locuri în care să pot tăcea. Acasă. Mai caut oameni cu care să pot… asculta tăcerea. Și să ne spunem atâtea.

Uneori mă înspăimântă tăcerea. Și unele întrebări care nu au răspuns. Tăcerea doare. Mai tare decât plecarea, uitarea, dispariția. Doare la fel de mult și când începi să vorbești după… o lungă tăcere. Tăcerea face zgomot. Și, atunci când devine greoaie, mai bine e să-ți scape printre degete.

Tăcerea mea este intraductibilă, ba chiar jignitoare de-a dreptul. La fel, ca și ironia. Greu am învățat să tac. Și să vorbesc tăcând. Îmi place tăcerea adâncă, în care mă topesc cu tot ceea ce am greșit.

Îmi doresc. Să pot face lucrurile la timp. Și în tăcere. Pentru că dacă le faci atunci crezi tu că trebuie, s-ar putea să nu mai fie nevoie. Când tac, îmi doresc. Atât de mult. Să învăț. Să trăiesc. În echilibru. Și aș mai vrea să pot să spun ceea ce cred nu doar atunci când tac.

Oamenii se pierd în tăcere. Și din neatenție. E atât de liniște, când vorbesc despre tăcere prin cuvinte. Și, nu-i poți cere omului să tacă într-un anumit moment. Tăcerea, la fel ca și visul, e unica libertate pe care ne-o permitem.

Nu poți desena, scrie, confecționa tăceri. Dacă poți să simți tăcerea, atunci poți să simți orice. Intens. Profund. Tăcerea are miros. La mine miroase a crini și fagure de miere.

În tăcere. Aș vrea să pot vedea două asfințituri în aceeași zi. Pe tăcute. Vreau să-mi trăiesc tăcerea până o să mă satur de ea. Cu riscul de a nu mă sătura niciodată.

 

Reclame